După o scurtă şovăire intrăm pe drumul care o ia la stânga şi începem urcuşul abrupt. Mergem cu maşina la pas, urcând greoi pe un drum pietruit şi spălat de ploi. Arşiţa amiezii ne obligă să facem o pauză. Peisajul minunat şi liniştea de care aveam atâta nevoie pentru a ne încărca bateriile e cea mai bună recompensă. Dunărea şi pereţii stâncoşi înşiraţi de-o parte şi alta a acestui fluviu ne farmecă privirile şi ne încântă sufletul. Un bătrânel munceşte pe ogor şi priveşte spre noi nedumerit, întrebându-se probabil cum am îndrăznit să urcăm pe un astfel de drum. Ne continuăm drumul şi ajungem la intrarea în sat. În dreapta drumului o cruce ca de „bun venit” ne semnalează că aici trăiesc oameni cu frică de Dumnezeu. Satul este situat în munţii Locvei la o altitudine medie de 600 m. La prima vedere totul ne apare ca rupt dintr-o altă lume şi aparţinând de o altă civilizaţie: biserica impunătoare, casele în parte aliniate şi în parte aruncate pe culmi, drumurile înguste şi chiar şi mediul înconjurător. Satul pare aproape pustiu şi nici urmă de oameni la orele amiezii. Scurta plimbare prin sat ne toropeşte şi aşteptăm cu nerăbdare să ajungem la casa unui cunoscut pe care o vom fotografia.